lux aeterna

Astazi, trecand prin centrul capitalei, atat de colorata, ca o acadea cu gust de portocale, invelita intr-un ambalaj lucios, am mirosit un aer de libertate, exprimata studiat in toate figurile, toate gesturile, toate hainele, toate zambetele, toate miscarile. Oamenii din Bucuresti sunt un specimen. Ei ca personaj colectiv. Ma plimbam pe Magheru cu ochelarii de soare pe nas, sub un soare lesinat si fatarnic, sub un cer resemnat, ca dupa o lupta obositoare sau dupa o munca de convingere cu cine stie ce morocanos trezit cu factura de lumina pe cap si fara bani s-o plateasca. JUR ca n-am vazut un singur om sa zambeasca. Parca e o epidemie. Toate acele figuri crispate, adunate parca la balci, nevoite sa faca uneori conversatie la cafea cu vanilie sau in fata unui ziar de duzina, treceau prin aerul aparte al unei capitale imbalsamate cu atatea sentimente de frustare, de complezenta, de iubire tainica, de eliberare, de fashion victim, de nebunie moderata, de preocupare pentru ziua de maine, toate amestecate haotic intr-un suflu. Mi-am memorat pe retina, involuntar, pasi necontrolati pe o trecere de pietoni, ochi care se uita in gol, degete pline de inele, gaturi ridate sau incolacite de esarfe, brate decupate de tricouri elastice, genunchi langa portiere. Si cum treceam acolo, doar eu cu mine, mi se nastea un al treilea ochi, si-l simteam cum panorameaza amar printre toate si printre toti, ca o torta, ca un leu la prada, ca o maladie. Ii scana pe toti, fara niciun pic de nerusinare. Pe adolescentii ‘interesanti’, fara viata sexuala, pe femeile de 30, pline de ele, carieriste convinse, pe barbatii in SUV-uri indecente, regasiti in tigari de foi si in jazz, pe copiii rasfatati, care cred ca in 10 ani vor conduce lumea cu strategiile lor de ‘ marketing infantil’, pe domnisoarele oferite pe tava intr-un club de fite, pe doamnele cu aspiratii de Madonna, incuinduindu-si simandicoase masinile Middle Class, pe tipii obisnuiti sa li se deschida toate usile doar ca au o moaca simpatica si semivid in cap, pe batranii care isi numara de trei ori banii inainte de a intra in farmacie, pe studentele la ASE, toate fie aspirante la Miss, fie la vreo bursa in USA (ca asa e trendy acum…), pe mecanicii de 50 lei pe zi care iti repara toata casa daca stii cum sa-i iei. Ochiul meu care ii diseca pe toti, si cu bune si cu rele, proiectat pe bannerele care urla pe blocuri, fara a spune nimic, se incumeta chiar sa aiba prejudecati. M-am oprit putin in fata Teatrului National si uitandu-ma la maestrul Caragiale (obligatoriu in liceu si subiect de bac), am avut vesnica revelatie: Caldura mare, mon cher! Dar parca nici asa…